Breaking News
Home > Intel > Analize > Viktor Orban, băiatul rău al Europei și paradoxul lui Tezeu
tezeu
sursa newsint.ro

Viktor Orban, băiatul rău al Europei și paradoxul lui Tezeu

Recenta dezbatere din Parlamentul European pe tema îngrădirii drepturilor omului și a valorilor europene fundamentale în Ungaria de către guvernul Orban este un barometru îngrijorător pentru starea construcției politice unionale. Discursul punctat al vicepreședintelui Comisiei Europene, Frans Timmermans, pantomima lui Guy Verhofstadt, zâmbetul ironic al lui Viktor Orban sau dojeneala absurdă a lui Nigel Farage către acesta din urmă, descriu o imagine pestriță, eterogenă, fracturată a peisajului politic european. Viktor Orban nu este un politician miop care a derapat de pe traiectoria comună a Europei, ci se află într-un perpetuu cocon politic, forțat să se transforme pentru a supraviețui, atât intern, cât și extern, un joc pe care probabil îl va pierde.

De ce este Viktor Orban un băiat rău? Răspunsul la această întrebare, din optica Uniunii Europene și a facțiunilor pro-europene din Parlamentul European, se regăsește teatral sintetizat în discursul lui Guy Verhofstadt din cadrul dezbaterii menționate mai sus: “hărțuirea ONG-urilor, înlăturarea presei critice, construirea de ziduri, încercarea de reinstituire a pedepsei capitale, chiar dacă acest lucru nu este posibil bazat pe tratatele noastre, și acum ați decis să închideți o universitate,” făcând referire la recenta lege a educației superioare în Ungaria, lege care pare a fi îndreptată spre Universitatea Central Europeană (CEU-Central European University), finanțată de miliardarul american de origine ungară, George Soros.

Numele lui Soros apare de trei ori în discursul lui Orban, chiar din primul paragraf, cu mai multe referințe indirecte, mereu în antiteză cu statul ungar, asuprit de acțiunile acestui magnat cu o agendă tenebroasă, conform premierului ungar. Orban nu reușeste să demonteze acuzațiile punctuale înaintate de Timmermans, ci mai degrabă se erijează într-o victimă a unor forțe externe, un David în fața mai multor Goliați care își aruncă umbra amenințătoare asupra suveranității Ungariei.

Tezeu
Viktor Orban, sursa Politico Europe

În lipsa unor argumente punctuale, absolut necesare desfășurării unei dezbateri sănătoase, concept lăudat în prima parte a discursului său, Orban recurge la atacuri ad hominem la adresa reprezentanților Comisiei, la adresa lui Soros, sau la adresa unor concepte demonizate intern de către FIDESZ, precum Bruxelles-ul în campania “Să Oprim Bruxelles-ul!”. Lăsând la o parte faptul că întrebările formulate în această nouă consultare națională au o formulare mai mult decât tendențioasă – “[…] Bruxelles-ul ne atacă măsurile de creare de locuri de muncă. Ce credeți că ar trebui să facă Ungaria (a) Noi, ungurii, trebuie să continuăm să luăm decizii cu privire la viitorul economiei ungare. (b) Bruxelles-ul decide ce este de făcut în sfera economică.” – în formularea lor, Orban a avut suficientă inteligență politică pentru a înțelege că electoratul are nevoie de un Mesia și de un Lucifer pentru a-și păstra reperele într-un univers cu elemente pozitive și negative dar predictibil, arhitectură care poate să fie manipulată când un personaj politic își asumă rolul de mântuitor al poporului și creionează amenințări, chiar și acolo unde ele nu există.

O altă strategie politică aplicată de Orban este erijarea în proscrisul Europei, vocea singuratică care luptă cu un Bruxelles autoritar, invaziv, consumerist, supranațional, un lup singuratic care spune lucrurilor pe nume, un băiat rău care sfidează birocrații fără față care suprimă voința bravului popor ungar care, în mod natural, se aliniază în spatele lui Orban, împotriva acestei monumentale provocări. Uman, visceral, acest teatru jucat pe marea scenă europeană chiar dacă ar putea să îl ajute pe Orban să câștige atât pe plan intern, cât și pe plan extern, reprezintă un gambit riscant. Orban se expune pe termen scurt sperând în beneficii pe termen lung.

Acțiunea legală ce pare a fi îndreptată spre CEU, a fost începută la câteva zile după ce partidul de opoziție, Jobbik, a început o campanie prin care apar pe panouri în țară mesajul “Tu muncești, ei fură”. În prezent, Jobbik este singurul partid care pare să amenințe poziția FIDESZ, în condițiile în care stânga ungară este fărâmițată și ineficientă. Influența acestui partid pentru FIDESZ și în mod particular pentru Orban, este vizibilă în modificarea retoricii partidului și premierului spre ce propovăduiește Jobbik. Mai mult, din discursul din Parlament, precum și din alte declarații anterioare, Orban și-a lăsat o ușă deschisă în ceea ce privește păstrarea instituției universitare deschise dar în același timp declanșând o furtună în Europa și luând atenția publicului intern de la corupția guvernului său, și concentrând-o pe monștrii de peste mări care vor să prăduiască biata Ungarie, fără să urmeze un drum fără cale de întoarcere.

Această imagine cultivată de băiat rău l-a ajutat de data această pentru că și-a asumat rolul la tribuna Parlamentului, unde s-a autoinvitat, un alt indicator al faptului că a fost o acțiune concertată, și a asmuțit părerile critice asupra sa, le-a desenat un contur al unui monstru extern, și a pozat într-o victimă, atrăgând cu siguranță simpatie pe plan intern. Mai mult, în închiderea dezbaterii, a avut un ton conciliator, a recunoscut că trebuie să existe consens național și european, dând înapoi față de începutul discursului.

Acest stil cameleonic este viabil și poate să însemne diferența dintre supraviețuirea sau dispariția politică. În anii 90’ când a transformat FIDESZ dintr-o mișcare liberală într-un partid conservator, a mers pe aceeași strategie iar timpul a demonstrat că a făcut mișcarea corectă, perpetuându-se într-un final la putere. Totuși, această flexibilitate a lui Viktor Orban, de a trece de la un luptător împotriva comunismului la apostolul iliberalismului în Europa, are limite și are și un revers. Reacțiile societății civile din Ungaria sunt un semn că narațiunea amenințărilor externe, a unor figuri dominante, care vor să acapareze destinul Ungariei, nu are aderență în societatea ungară, drept dovadă protestele energice împotriva închiderii CEU.

În această analiză realizată de Balázs Jarábik pentru Visegrad Insight, se pledează pentru o abordare inteligentă din partea Uniunii Europene. O serie de măsuri coercitive prea agresive nu ar face decât să legitimizeze ceea ce Orban încearcă să transmită propriului electorat, anume că sistemul liberal vestic este în mod natural, premeditat, împotriva intereselor poporului ungar. Pledoaria înflăcărată dar absurdă a lui Nigel Farage pentru un referendum de părăsire a Uniunii Europene în Ungaria îi deschide posibilități de pivotare politică lui Orban, mizând pe ideea că Uniunea Europeană nu va merge cu sancțiunile până la capăt, pentru a nu risca o nouă criză similară cu Brexit, mai dispusă spre a închide ochii la excesele de sorginte internă ale regimului Orban.

Politico relatează că rădăcinile psihologice ale comportamentului politic al lui Orban ar putea să fie regăsite în relația pe care acesta a avut-o cu tatăl său, o relație complicată și dureroasă. Astfel, chiar Orban declara într-un interviu că tatăl său obișnuia să îl bată și să îl agreseze verbal. În același timp, Orban spunea că a avut o apetență pentru încălcarea regulilor, făcând referire la o oră de stingere impusă de tatăl său, pe care actualul premier al Ungariei a ignorat-o, fiind bătut “cu bestialitate”.

Charles Gati, profesor de studii europene și eurasiatice la Școala de Studii Internaționale Avansate John Hopkins, conturează evidentul, anume complexul freudian de care Orban suferă față de figurile paterne, autoritare. Instinctul acestuia este să se răzvrătească, să combată autoritatea, care s-a transformat dintr-un tată autoritar și agresiv, în subconștientul lui Orban, în ocupația sovietică și actual, în Bruxelles și Comisia Europeană, susținută din umbră de Soros.

Aceste transformări permanente ale premierului ungar au în spate acest motor al perpetuării politice dar și unii vectori psihologici, printre care anxietatea determinată de experiențele negative din copilărie cu figura paternă, care aruncă o umbră asupra oricărei forme de provocare sau încercare de reglementare a activității sale.

Aceste schimbări, deși uneori vitale pentru supraviețuire, nu pot să nu declanșeze, mai devreme sau mai târziu, întrebări fundamentale cu privire la identitatea politică a celui ce le pune în practică, în special în cazul în care ecartul ideologic este consistent. În acest interesant articol despre evenimentele din Budapesta din 16 iunie 1989, publicația americană New York Times acoperă înmormântarea lui Imre Nagy, liderului guvernului de coaliție antisovietic din 1956, guvern și revoluție înăbușite de șenile sovietice. Discursul unui tânăr și impetuos Orban, este menționat și el. Acesta se arăta deosebit de acid la liderii politici ungari ai vremii, prezenți la înmormântare, (Miklos Nemeth – premier, Peter Megyessy – vicepremier, Matyas Szuros, președintele Parlamentului) denunțându-le duplicitatea: “Nu putem să înțelegem cum lideri ai partidului care ne-au făcut să studiem din cărți care au falsificat revoluția, acum se grăbesc să atingă coșciugele ca și cum ar fi talismane norocoase.” Orban, în mod evident, era condus de alte priorități politice în acel moment.

tezeu
sursa newsint.ro

În același timp, nu trebuie să cădem în capcana interpretării cel puțin romanțate, dacă nu false, a istoriei, din partea administrației Orban, care îi compune o aură de erou care pe 16 iunie 1989 se erija în singurul luptător anticomunist din Ungaria. Publicația Hungarian Spectrum relatează că și alte figuri politice prezente la discursul din Piața Eroilor au luat cuvântul împotriva comuniștilor, fiind un deziderat al guvernului actual de a accentua imaginea lui Viktor Orban de luptător pentru libertate, în numele poporului, o imagine ce nu reține nuanțele vremii.

Totuși, chiar dacă discursul său de atunci a avut mai degrabă gustul unui miting politic, o fervoare caracteristică unei campanii electorale și mai puțin potrivită unui moment funest, Orban a fost o voce împotriva unei “obediențe orbești” față de Moscova. Pentru cei ce au prins acele momente și sunt prezenți și acum pentru a asista la scena politică ungară, precum și pentru cei ce fac efortul de a studia arhivele și știrile din vremea respectivă, o disonanță, dacă nu chiar o ipocrizie este evidentă. Mai multe întrebări se ridică: În ce crede Orban la nivel fundamental, din punct de vedere politic? Sunt schimbările lui Orban produsul unui mediu care la rândul său se schimbă? Dacă da, motivația sa este una pur egoistă sau are în vedere interese perene ale poporului ungar? Promotor al iliberalismului, are Viktor Orban un plan pe termen lung cu privire la această ideologie sau este doar o altă etapă prin care trece? Crede premierul ungar în viitorul Uniunii Europene sau într-un viitor al națiunilor europene? Într-un final, cine este Viktor Orban?

Această întrebare are un sens filosofic. Cu siguranță avem o idee bună asupra programului politic, al orientării ideologice a lui Viktor Orban, precum și a motivației politice și substratului psihologic din spate. Totuși, întrebarea rămâne valabilă deoarece diferențele dintre discursurile politice ale lui Orban, la o scară mare de timp, anume decade, aduc aminte de paradoxul lui Tezeu sau de corabia lui Tezeu.

Eseistul grec Plutarh, în lucrarea sa Tezeu, face referire la faptul că atenienii au prezervat corabia folosită de eroul Tezeu pentru a merge în Creta unde a învins Minotaurul și a reușit să scape din labirintul construit de Dedal. Plutarh spune că atenienii au schimbat fiecare scândură în timp, pentru a opri putrezirea lemnului, ridicând întrebarea, odată ce toate scândurile au fost înlocuite, se mai poate vorbi de aceeași corabie?

Aceeași întrebare se aplică și în cazul lui Orban. Mai putem vorbi de același politician de acum 28 de ani dacă, în toată această perioadă, Orban a schimbat scândură cu scândură din construcția sa politică, ajungând să fie singurul lider din comunitatea europeană care primește vizita lui Vladimir Putin, când odată înfrunta obiedența oarbă față de Moscova? Mai putem vorbi de aceeași persoană când premierul a susținut legea educației superioare care, într-un final, înăbușește libertatea de exprimare, când în celebrul său discurs din 1989 denunța cărțile cu istorie falsificată promovate de comuniști?

Băiatul rău al Europei și-a păstrat finul simț politic, apetența pentru risc și reinventare dar frâiele puterii produc răni pe mâinile celor ce le țin prea mult timp. Pe măsură ce trece timpul, Orban se aproprie de o concluzie a carierei sale politice. Este posibil ca acest gambit naționalist să funcționeze, dacă Uniunea Europeană continuă să se dezbine pe liniile de fractură existente. În acest scenariu, Orban se poate erija în liderul unui val de naționalism central și est-european care să îngroape proiectul comunitar. Totuși, cel mai probabil, Orban va pierde de pe urma acestei diluării a identității sale. Paradoxul lui Tezeu, deși doar o construcție filosofică, face referire la importanța identității, conservării unor valori fundamentale, a unui act eroic, cum poate, din unele unghiuri, a fost discursul tânărului Orban în 1989.

Articol semnat de Dragoș Tîrnoveanu, redactor-șef Global News Intelligence

Check Also

Orientul Mijlociu și PR-ul geopolitic al Rusiei

Aflată în căutarea unei înțelegeri asemenea unei Yalta-2, prin care să se redefinească sferele de …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *