Breaking News
Home > Intel > Analize > Europa anului 2018: prezent eurosceptic și tendințe politice

Europa anului 2018: prezent eurosceptic și tendințe politice

Relansarea Uniunii Europene și blocarea reformei zonei euro de populismul progresiv sunt temele principale ce urmează a fi tratate în acest articol, relansarea comunitară, deși dorită (cel puțin la nivel declarativ) de toți liderii de stat sau de guvern din statele membre, se confruntă cu blocaje politice masive, majoritatea fiind argumentate de neîncrederea actorilor statali din afara grupului celor 19 că Europa va merge în direcția potrivită ca urmare a acceptării avansului eurozonei pe mai multe planuri.

Partidele naționaliste cu un program bazat pe un izolaționism centrat pe ideea “Our country first” au prins avânt în Europa secolului al XXI-lea, unele aflându-se la putere, cazul Ungariei, Poloniei, altele cu o creștere puternică în sondaje, în Germania, cu Alternativa pentru Germania (în germană: Alternative für Deutschland / AfD) care a devenit a treia putere politică din țară și principalul grup de opoziție și în Italia, cu alegeri legislative câștigate de un partid eurosceptic și anti-sistem, Mișcarea 5 stele (în italiană: Movimento 5 Stelle), dar incapabil, pentru moment, să obțină majoritatea necesară pentru a guverna, deschizând negocierile pentru a forma un guvern care are toate șansele să fie unul eurosceptic, ținând cont de plasarea pe poziția a treia, respectiv a patra a unor grupări cu programe politice similare (Liga Nodrului și Forza Italia a fostului premier, Silvio Berlusconi) și în mare parte datorită refuzului de a se alia cu socialiștii fostului premier Matteo Renzi, al cărui declin politic a atins apogeul după anunțarea demisiei ca urmare a eșecului înregistrat de Partidul Democrat în alegeri.

Apariția acestor grupuri care amenință visul federalist al celor care, în opinia lui Henry Kissinger, fost secretar de stat în mandatele prezidențiale ale lui Richard Nixon, respectiv Gerald Ford și câștigător al Premiului Nobel pentru Pace, sunt principalii partizani ai federalizării continentului bântuit de războaie iredentiste și ideologice, dar etichetate ca fiind civile de către Victor Hugo și anume Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Robert Schumann, distrug echilibrul european cu mesaje menite să atragă creșterea competitivității între națiunile europene mai degrabă decât stabilirea unei uniuni continentale mult-râvnite.

Pe lângă problemele externe, și anume criza provocată de valul migraționist, relațiile tensionate cu Rusia, relația cu țările din Parteneriatul estic și țările membre ale Uniunii Mediteraneene, (dar în afara Uniunii Europene), UE se află amenințată de discursuri care practic condamnă existența sa din interior. În timpul campaniei prezidențiale din Franța, Marine Le Pen a criticat zona euro și a susținut un Frexit, precum și aplicarea unor mecanisme naționaliste puternice. Noua mișcare, Alternativa pentru Germania, a invocat în timpul alegerilor legislative, criza migraționistă ca un eșec al politicilor Uniunii și necesitatea unei schimbări. În Italia, problema șomajului ridicat în rândul tinerilor pare să fi fost o problemă extrem de importantă în recentele alegeri câștigate de partidul lui Luigi Di Maio. În Polonia și Ungaria se promovează o politică centrată pe un concept nedemocratic și anume iliberalism. Pretențiile lor eurosceptice par să nu promoveze factorul economic drept cauză principală a distanțării lor față de instituțiile europene, argument prezent pe agenda de lucru în campaniile electorale franceze, germane și italiene, ci mai degrabă imixtitudinea Bruxellesului în afacerile lor interne.

Ca o direcție viitoare, Uniunea Europeană trebuie să se concentreze cât mai mult pe consolidarea sa internă și pe eliminarea gândului cum că Brexitul ar putea fi începutul dezintegrării sale, ci mai degrabă să privească ieșirea Regatului Unit ca o nevoie de integrare și mai puternică. Unitatea sa a fost testată cu succes în cadrul negocierilor pentru Brexit și în special în urma refuzului Republicii Irlanda de a desfășura discuții separate cu Regatul Unit, având în vedere interesul național față de ”fragila” graniță cu Irlanda de Nord. În viitor, UE trebuie să se concentreze pe trei planuri. În primul rând, trebuie analizat conceptul de geometrie variabilă, invocat sub forma unui scenariu de către președintele Comisiei Europene, Jean Claude Junker, “cine vrea mai mult, poate face mai mult”. Chiar dacă această idee, promovată și de actualul președinte francez, Emmanuel Macron în timpul susținerii unui discurs la Universitatea Sorbona și reconfirmată în timpul Forumului Economic de la Davos, poate duce la o nouă integrare în Uniunea Europeană, în mare parte bazată pe zona euro și poate chiar federalizarea acesteia undeva în viitorul mai puțin apropiat, ideea nu trebuie criticată cu fermitate. Ca o scurtă prezentare a ”Planului Macron”, preşedintele francez şi-a propus să armonizeze politicile de taxare din Uniunea Europeană şi să introducă un buget şi un minister de finanţe comune ale zonei euro. Dar avântul pe care îl înregistrează partidele anti-sistem de pe continent ar putea pune în pericol aceste planuri. Poate că este nevoie de un nucleu mai puternic pentru un nou concept de soft-power în interiorul Uniunii. Astfel, țările din afara sa vor dori integrarea în primul cerc concentric al UE și vor pune în aplicare reformele necesare pentru a realiza acest lucru. Poate că este nevoie de această unitate franco-germană și este fundamental ca aceasta să fie puternică și viguroasă. Acest punct fierbinte al zonei euro poate reprezenta imboldul de care are nevoie întreaga comunitate europeană în vederea atingerii unei integrări din ce în ce mai pronunțate și poate chiar totale. Până la urmă, poate statele germane nu s-ar fi unificat niciodată dacă nu exista o Prusie puternică care să realizeze acest lucru. Este adevărat, contextul este unul cu totul diferit, vorbim despre o perioadă istorică în care războiul era văzut ca unica modalitate de a rezolva diferendele teritoriale și unicul instrument folosit pentru expansiune neîncetată. Vorbim de o Prusie care a realizat acest lucru în urma războiului austro-prusac (14 iunie–23 august 1866), unde Casa de Hohenzollern a ieșit învingătoare în detrimentul imperialismului austriac Habsburgic, reușind după semnarea tratatului de pace de la Praga (23 august 1866), unde Habsburgii au fost excluși definitiv din afacerile germane, să formeze Confederația Germană de Nord, cu statele nord-germane aderând imediat și cu statele sud-germane alăturându-se în anul 1871. Cu toate acestea, putem să ne întrebăm: Cum ar fi arătat Germania de azi fără acel episod istoric? Acțiunea de tip hard-power a Prusiei secolului al XIX-lea nu poate fi un exemplu de urmat, asta categoric. Dar putem asocia unificarea (mai mult sau mai puțin forțată) a statelor germane sub coroana kaizerului Wilhelm I cu forța de atracție de tip soft-power a unei zone euro reformate de un miez franco-german puternic?

În al doilea rând, până când acest scenariu va avea loc, dacă se va întâmpla, Uniunea Europeană are nevoie de reforme economice puternice și stabile pentru a evita gândurile cu privire la balanța avantajelor și dezavantajelor ca stat membru. În al treilea rând, Uniunea Europeană trebuie să deschidă un canal special de comunicare cu Grupul de la Vișegrad, deoarece istoria geopoliticii europene ne arată că Europa Centrală a adus scenarii geostrategice impresionante și înspăimântătoare în același timp (Mitteleuropa germană, mai exact prusacă și varianta poloneză/Pilsudskiană, Międzymorze).

Check Also

România va participa la misiunea NATO în Irak

România a făcut propuneri concrete pentru intensificarea prezenţei avansate a NATO în zona Mării Negre, …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *