Breaking News
Home > Intel > Analize > China şi India: Provocări ale unui viitor incert

China şi India: Provocări ale unui viitor incert

Relaţia bilaterală dintre Republica Populară Chineză şi India va fi una dintre cele mai importante pentru Asia, iar dinamica celor doi coloşi demografici şi economici va fi hotărâtoare în calculul de politică externă ale partenerilor terţi. În lumină istorică, existenţa acestor doi actori în sistemul internaţional, în această formă de unităţi statale moderne, vaste ca întindere şi populaţie reprezentante a două civilizaţii diferite una faţă de cealaltă şi coezive în interior (deşi China a reuşit să construiască un stat-naţiune mai coeziv decât India), independente şi conştiente fiecare de existenţa celeilalte, precum şi de importanţa includerii celeilalte în propriile calcule geostrategice , este o noutate.

Niciodată în istoria omenirii nu s-a întâmplat ca două formaţiuni politice să deţină aproape o treime din populaţia globului şi să îşi aibă „vatra civilizaţională”, „metropola”, atât de aproape una de cealaltă. Relaţia celor două ţări este cu atât mai interesantă de analizat din perspectiva tranziţiei ariilor de contact. În trecut, contactele indo-chineze importante s-au produs mai degrabă prin intermediul călugărilor budişti, astronomilor, matematicienilor şi vracilor, decât prin intermediul diplomaţilor sau al comandanţilor militari. De aceea relaţia celor două arii de civilizaţie nu a avut o componentă politică prounţată, iar cauza lipsei acesteia este, în opinia mea, geopolitică. Podişul Tibetului, Munţii Himalaya, junglele din Bengal sunt bariere naturale suficient de vaste pentru a despărţi cele două arii. O relaţie diplomatică în sensul actual al cuvântului, nu a putut fi posibilă decât din momentul obţinerii independenţei Indiei faţă de muribundul Imperiu Britanic, în 1947, cât şi după proclamarea Republicii Populare Chineze, în 1949. Acestea sunt cele două momente în care cele două state au devenit actori suverani.

Deşi în ultima jumătate de secol relaţia celor două ţări a fost fie conflictuală, fie caracterizată de un pragmatism rece, pragmatism care a dus la o compartimentalizare a problemelor din diferite domenii. În anul 1954 a fost semnat Tratatul „Pansheel”, „Cele cinci principii de coexistenţă paşnică” în traducere, care viza recunoaşterea Tibetului ca parte integrantă a Chinei (Tibetul a fost ocupat de trupele Republicii Populare Chineze în 1950).

Tratatul mai enumera următoarele principii:

1. Respect reciproc pentru integritatea teritorială şi suveranitatea celor două state.

2. Non-agresiune mutuală.

3. Neamestec reciproc în afacerile interne ale fiecărui stat.

4. Egalitate şi cooperare spre beneficiul reciproc ale celor două state.

5. Coexistenţă paşnică. Conflictul teritorial creat de arbitrajul britanic asupra regiunii Aksai Chin (care face parte din Tibet), din 1914, şi care a fost respins de pe atunci de Republica Chineză, condusă de Chiank Kai-shek; China aflându-se la începutul unui proces de modernizare şi de construcţie a unui stat modern republican, după înlăturarea dinastiei Qing, nu a ripostat militar.

Dimensiunea teritorială a conflictului dintre cele două ţări s-a păstrat până astăzi. În 1962, a avut loc o scurtă confruntare armată între cele două ţări, pentru Aksai Chin, care s-a soldat cu victoria Chinei, care a controlat de atunci zona. Încheiem astfel de explicat prima dimensiune care caracterizează şi astăzi conflictul dintre India şi China: conflictul teritorial. Prima dimensiune a conflictului a dat naştere celei de-a doua, cea a conflictului geopolitic, în care cele două state urmăresc creşterea influenţei în Asia de Sud şi Sud-Est, iar, mai recent, şi în Africa.

Iar această luptă devine posibilă prin faptul că India şi China sunt principalii poli de putere de pe continentul asiatic; luând în calcul toate faţetele manifestării puterii, cum ar fi populaţia, creşterea economică, influenţa politică în Asia şi în organizaţiile internaţionale de anvergură globală (ONU, G20, APEC etc.), şi, în general, faptul că fiecare dintre cei doi actori are puterea necesară pentru a deveni un actor suveran şi capabil de acţiune independentă, toate acestea fac conflictul posibil şi probabil, în acelaşi timp. Însă creşterea economică şi populaţia considerabilă a celor două state au permis cooperării economice să acţioneze precum un canal deschis cooperării şi reducerii tensiunilor, care au apărut periodic. Ambele state se bucură de ceea ce am putea numi „claritate geografică”, anume delimitare clară a frontierelor, operă a diferite forme de relief. În cazul Chinei, mările Chinei de Est şi de Sud oferă ţării omonime acestora o „placă turnantă” atât pentru comerţ, trimiterea de expediţii navale (amintim aici de voiajele amiralului Jheng He) aducătoare de tribut şi influenţă, cât şi o barieră de apărare faţă de un posibil agresor naval (barieră care nu este infailibilă, Marea Britanie reuşind să învingă China dinastiei Qing în Războaiele Opiului).

În vest, Masivul Tibet, Munţii Himalaya şi deşertul Takla Makan au apărat China de incursiuni din partea imperiilor de dincolo de această „centură protectoare” pe care China a urmărit să o controleze, în beneficiul propriei securităţi. Nordul nu a putut fi la fel de bine apărat. Stepa care îl domină a fost leagănul unor popoare războinice, capabile de a pune probleme Chinei şi, în cazul mongolilor şi manciurienilor, de a o cuceri. Faptul că identitatea culturală a Chinei nu a fost afectată de mongoli sau manciurieni este o dovadă a forţei de care se bucură aceasta în mod tradiţional. Munţii Himalaya acţionează ca o barieră şi în beneficiul Indiei.

Oceanul Indian (omonimia arată importanţa Indiei în aceste ape) face din ea o peninsulă, iar suprafaţa şi populaţia ei un subcontinent. Singura slăbiciune geopolitică a Indiei este graniţa sa de nord-vest, care a permis incursiuni din partea Persiei (spre exemplu, dinastia mughală era de origine turkmenă, şi promova, la curtea sa, cultura persană; religia împăraţilor mughali era cea islamică) sau o mongolilor, însă numai după aceştia au cucerit regatul Khorasan. Observăm că ambele state au o „identitate geopolitică” bine determinată, şi ambele şi-au pus amprenta a ceea ce putem numi, împrumutând din vocabularul geopolitic rusesc, „vecinătăţile lor apropiate”. Din cauza creşterii economice de care se bucură ambele state în cauză, controlul sau cel puţin influenţa asupra rutelor maritime din Oceanul Indian, care trec prin artera crucială de navigaţie, strâmtoarea Malaka, cât şi prin Marea Chinei de Sud.

Din reacţiile rezervate ale Indiei faţă de construcţia de insule artificiale de către China în Marea Chinei de Sud, putem concluziona că interesele sale în această zonă sunt mai degrabă secundare; chiar dacă ar fi altfel, infleunţa Chinei ar fi greu de înlăturat. Aceleaşi zone de interes sunt valabile şi pentru India, numai că acesteia îi este mai natural controlul unei părţi mai însemnate a Oceanului Indian. Nodurile de navigaţie amintite devin, prin prisma modelului de dezvoltare economică al Chinei, bazat pe export, cu atât mai importante pentru China; în consecinţă, „Regatul de Mijloc” a luat măsuri spre securizarea accesului la Oceanul Indian. Pakistanul a devenit, mai ales în ultimele două decade, o ţintă predilectă a diplomaţiei chineze, şi acest lucru a dat roade.

Companii chineze construiesc un port de mare capacitate în oraşul Gwadar, pe coasta pakistaneză a Oceanului Indian. Sunt lesne de înţeles beneficiile proiectului: acces la Oceanul Indian pentru bunurile chineze prin Pakistan, ocolind strâmtoarea Malaka, cimentarea relaţiilor cu un adversarul declarat al Indiei, îndreptarea unui oarecare volum comercial către vestul Chinei, mai puţin dezvoltat decât coasta Pacificului. Însă China a mers mai departe, şi a achiziţionat portul Hambantota, din sudul statului Sri Lanka, stat pe care India l-a considerat tradiţional în sfera sa de influenţă exclusivă. După enumerarea acestor evenimente, devine tentant să considerăm diplomaţia indiană ca fiind una ineficientă. Însă nu trebuie uitat modelul chinez bazat pe exportul de produse finite, în special către Europa şi America de Nord. Rezervele valutare acumulate permit implementarea acestor proiecte.

Economia indiană nu este însă configurată spre o politică comercială atât de agresivă. Industrializarea Indiei este încă un proces în curs, deşi avansat. Diplomaţia indiană a reuşit, pe de altă parte, să îşi dezvolte relaţiile cu statele membre ASEAN, să devină membru al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, organizaţie fondată, printre alte state, de China şi Rusia. Calitatea de membru al organizaţiei dă Indiei un mediu de cooperare cu vechiul său aliat, Rusia, lucru care nu poate da decât greutate vocii Indiei în Asia. Fiecare membru al marelui trio geostrategic din Asia, format din Rusia, India, şi China, a reuşit să păstreze echilibrul între ceilalţi doi parteneri, nealegându-l pe unul în detrimentul celălalt; astfel, s-a păstrat mai mult decât o balanţă a puterii în Asia (poate şi datorită existenţei Statelor Unite ca actor important în cele două extremităţi ale Asiei, cea de Est şi cea de Vest), cât şi o stabilitate a puterii.

Mai mult, în climatul diplomatic din Asia, în general, nu se regăseşte ideologizarea unei forme de guvernământ, cum ar fi instrumentalizarea democraţiei de către Occident, în diferite scopuri, dar întotdeauna justificată filosofic de liberalismul internaţionalist. Din acest motiv, diplomaţiile asiatice, deci şi cele din India şi China, sunt mai flexibile în politica lor externă. O întrebare se impune: cum va evolua relaţia unor giganţi demografici, economici şi politici, care sunt purtătoarele unor civilizaţii vechi, importante, bine definite şi, cel mai important, diferite, doi giganţi despărţiţi de unităţi importante de relief, şi totuşi apropiaţi unul de celălalt? Din fericire pentru pacea Asiei (şi a lumii, de ce nu?), până acum elitele politice din ambele tabere au dat dovadă de prudenţă şi pragmatism, deşi au existat numeroase „ocazii” de conflict. Comerţul dintre cele două state, care numără deja aproximativ 60 de miliarde de dolari, este prea mare pentru a nu reprezenta o frână în calea izbucnirii unui conflict armat. Diplomaţia celor două va rămâne în continuare flexibilă.

India va sta în continuare în afara disputelor din Marea Chinei de Sud, pentru că nu are capabilităţile necesare, iar obiectivele ar fi foarte vagi, pentru că India nu are interese clare în zonă (poate cu excepţia libertăţii de navigaţie). Orientul Mijlociu este un punct în care interesele lor se întâlnesc, ambele state dorind accces la rezervele de petrol ale zonei. Atât China, cât şi India păstrează relaţii cordiale cu Iranul, atât din raţiuni economice, cât şi de securitate (adică influenţa în Oraşul Indian). Singura zonă în care, în opinia mea, riscul apariţiei unei confruntări creşte este chiar Occeanul Indian, unde ambele state doresc să atragă celelalte state în propria orbită de securitate. Dacă mai devreme am amintit de achiziţia portului sinhalez de către China, trebuie menţionat că şi India a deschis o bază navală în Maldive, şi a suplimentat sistemele de apărare de pe insulele Andaman şi Nicobar.

Un rol îl vor avea Rusia şi SUA. Rusia a văzut în India un pol de putere prin care poate balansa, la nevoie, China. Până acum, ruşii au evitat oficializarea vreunei alianţe militare cu India sau China. Probabilitatea uneia este redusă, pentru că relaţiile Rusia-SUA sunt reci, Rusia are nevoie de China, şi China este considerată partea cea mai puternică. O alianţă ruso-chineză contra Indiei nu ar avea sens. Rusia ar trebui să renunţe la cea mai importantă piaţă de armament pentru produsele sale, iar într-un parteneriat cu China, Rusia ar fi percepută ca fiind „vioara a doua”. Statele Unite, pe de altă parte, vede în relaţia cu India un efort de balansare al Chinei care nu este împiedicat de vreo condiţie structurală al mediului internaţional din Oceanul Indian. Comerţul indo-american nu este întinat de excedentul comercial al uneia dintre părţi, iar economia indiană este în stadiul unde necesită achiziţii de linii tehnologice, pe care SUA le poate oferi.

Întrevederea recentă dintre prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, şi preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, arată că relaţiile bilaterale au un potenţial însemnat şi că relaţiile tradiţional cordiale dintre SUA şi Pakistan nu împiedică apropierea de India. Rezultă de aici că India se află într-o poziţie diplomatică şi strategică în care nu va duce lipsă de parteneri. Obiectivele Chinei sunt acelea de a se face indispensabilă Rusiei. de a calma temerile comerciale din actuala administraţie de la Washington şi de a continua dezvoltarea „Noului Drum al Mătăsii”, reţea vastă de căi de comunicaţie care va străbate Asia până în extremitatea vestică a Europei. Promisiunile economice chineze se vor dovedi un stimulent puternic pentru puterile mijlocii şi mici în relaţiile lor cu Regatul de Mijloc, dar calculele Statelor Unite şi Rusiei i-ar putea pune, pe viitor, probleme.

Autor: Florin Diaconu

Check Also

Cresc temerile față de Phenian: SUA, Japonia și Coreea de Sud, un nou exercițiu militar

Coreea de Sud a anunțat astăzi că va organiza un nou exercițiu militar, alături de …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *