Breaking News
Home > Intel > Analize > Fenomenul separatist și importanța sa în ecuația geopolitică a Uniunii Europene

Fenomenul separatist și importanța sa în ecuația geopolitică a Uniunii Europene

Separatismul a redevenit un pion important pe scena politică a Uniunii Europene, un fenomen declanșator într-o ecuație geopolitică în continuă schimbare. Europa, sau peninsula occidentală a Euroasiei, a trecut prin schimbări politice majore în decursul mileniului trecut, apariția unor state tinere, rezultate ale unor tratate de pace semnate la final de război sau în urma unor implozii ale unor mari imperii, a făcut din granițele naționale, linii elastice trase cu atâta nonșalanță. Cu toate acestea, după o analiză a scenariilor de apariție a unor noi state în viitor, putem a ne întreba, oare cum va arăta balanța de forțe în Europa anului 2050?

De-a lungul existenței sale, Uniunea Europeană a trecut prin numeroase crize, atât de ordin economic, dar mai ales pe plan politic, blocul european fiind asociat cu un veritabil mozaic cultural, cu tradiții, obiceiuri și particularități diferite. Este greu de menționat un exemplu mai potrivit, din punct de vedere al existenței unui spațiu geografic care să prezinte o diversitate culturală mai exemplară decât cea prezentă între Atlantic și Munții Ural la nord și Munții Caucaz la sud, coordonate apreciate de majoritatea geografilor ca fiind cele orientative în vederea identificării spațiului european propriu-zis. Orgoliile naționale au făcut din bătrânul continent, o nemuritoare tablă de șah, sau un autentic război civil, luptă dată în aceeași casă, Europa. În urma lansării scenariului de federalizare a Europei, acțiune ce se dorea a se realiza pe modelul Statelor Unite ale Americii, în vederea creării Statelor Unite ale Europei, Thomas Jefferson, președintele Statelor Unite ale Americii, declara: “Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre. Invidiile lor reciproce, echilibrele de putere, alianțele complicate, formele și principiile lor de guvernare ne sunt, toate, străine. Sunt națiunile unui veșnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru distrugerea averii și vieții cetățenilor lor”.[1]

În ultimul deceniu, Uniunea Europeană s-a remarcat prin numeroase reforme interne, majoritatea apărând în urma semnării la 13 decembrie 2007 și a intrării în vigoare, la 1 decembrie 2009, a ultimului tratat european ce avea să amendeze atât Tratatul de la Maastricht, cât și Tratatul de la Roma. Pe lângă reformele date de Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană s-a luptat cu numeroase divergențe de natură politică existente între membrii săi, acțiuni provocate de valul migraționist, care a căpătat noi valențe începând cu anul 2014, dar și de expansiunea naționalismului, generat de decizii venite de la Bruxelles pe tema migrației. Nu este exclusă problema separatismului, care a devenit un fenomen ce tinde să ia amploare în întreaga lume, cu exemple semnificative și în Uniunea Europeană: Scoția, Catalonia, Țara Bascilor, Padania, Wallonia, Flanders, Corsica etc. Cu toate acestea, unda de șoc a fost, cu siguranță, rezonantul eveniment ce a avut loc pe data de 23 iunie 2016, al cărui rezultat a surprins întreaga scenă internațională. Cu un vot final de 51,9 % în favoarea taberei ”leave”, Marea Britanie a decis să fie primul stat membru ce părăsește Uniunea, la 43 de ani de la aderare, acest moment fiind gravat în istorie sub numele de Brexit.[2] Decizia Regatului Unit, prin dezechilibrul macroeconomic și politic resimțit și în prezent, a provocat o puternică lovitură de imagine blocului comunitar. Această soluție, pe care actualul guvern conservator de la Londra este însărcinat în a o pune în aplicare, a lansat neliniște și îndoieli puternice cu privire la funcționarea corectă și direcția potrivită a Uniunii, întărind astfel naționalismul, în Italia, prin ”Mișcarea 5 stele” și ”Liga Nordului”, în Germania, prin ”Alternativa pentru Germania”, a izolaționismului, foarte prezent în discursurile fostei candidate, Marine Le Pen, în campania prezidențială din Franța, dar și a iliberalismului, tot mai accentuat în două țări central-europene, Ungaria și Polonia, țări care pledează și pentru o slăbire treptată a sancțiunilor economice aplicate Rusiei ca urmare a anexării peninsulei Crimeea și a susținerii rebelilor pro-ruși din regiunea Donbass, în estul Ucrainei.

Dincolo de toate aceste crize interne provocate de acțiuni externe, fie de criza migraționistă, fie datorită sancțiunilor aplicate Rusiei, diplomația europeană se vede nevoită să se confrunte și cu probleme aflate ”în interiorul interiorului” și anume acțiunile separatiste din importante state membre. Brexitul, pentru că aceasta rămâne principalul motiv de îngrijorare din interior, a atras după sine două posibile viitoare scindări geopolitice. În urma unei consultări populare disproporționate geografic [3], aspect dat de votul Scoției și al Irlandei de Nord în favoarea apartenenței Regatului Unit la piața unică europeană, în defavoarea Angliei și a Țării Galilor, care majoritar, s-au exprimat pentru ieșirea celei de a doua economii a Uniunii din structura europeană, au renăscut două mișcări separatiste înghețate din 1998, în cazul Irlandei de Nord, în urma Tratatului de Pace din ”Vinerea Mare”, respectiv, mult mai recent, din 2014, în urma referendumului negativ din Scoția.[4] [5] Au reapărut astfel, două scenarii îngrijorătoare, atât pentru Uniune, dar mai ales pentru guvernul de la Londra și anume organizarea unui al doilea referendum pentru independența Scoției, după cel pierdut în urmă cu trei ani și reintegrarea rapidă a viitorului stat scoțian la instituțiile europene, precum și nerecunoașterea acordului din 1998 și realipirea Irlandei de Nord la Irlanda, în favoarea reîntregirii așa-numitei ”Greater Ireland”. Diplomația comunitară nu și-a exprimat o poziție certă față de actualele ipoteze geopolitice, problemele principale subliniate de aceasta fiind drepturile cetățenilor europeni în Regat, factura Brexitului, prin care guvernul britanic își asumă responsabilitatea ieșirii din toate proiectele europene în care a fost implicată țara, precum și ”fragila” graniță dintre Irlanda de Nord, parte a Regatului Unit și posibil, în viitor, în afara pieței unice europene și Republica Irlanda, membră a Uniunii, date fiind, atât aspectele istorice ce le leagă, cât și cele de ordin economic, cele două fiind puternic interconectate din punct de vedere al mișcărilor comerciale.

Pe lângă Regatul Unit, puternice sentimente separatiste se resimt și în Belgia, prin regiunea nordică, Flanders (mai bogată) și regiunea sudică, Wallonia (mai săracă), părți care, împreună, alcătuiesc statul belgian modern.[6] Aici sunt identificate cele două mișcări politice, apărătoare ale unei ”identități din interiorul unei identități”. Este vorba de mișcarea valonă și mișcarea flamandă, care luptă pentru afirmarea existenței identității valone/flamande, într-un spațiu național cu o unitate suverană ce le cuprinde pe amândouă. Mișcarea valonă este un termen umbrelă folosit pentru toate grupările politice belgiene care afirmă existența unei identități valone și a Valoniei și / sau apără cultura și limba franceză în Belgia, fie în cadrul înțelegerii din 1830, fie în apărarea drepturilor lingvistice de vorbitori de limbă franceză. Dorința de independență este o tendință foarte tânără în interiorul Mișcării valone, aceasta luând naștere în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în cadrul The Walloon Democratic and Socialist Rally (“Rassemblement démocratique et socialiste wallon” – RDSW), un grup în principal din Liège, care a apărut la sfârșitul anului 1942. Manifestul de independență a fost scris în noiembrie 1943, după plecarea federaliștilor, sub forma unui proiect de Constituție pentru o republică valonă. Principiul său se baza pe formarea unui stat valon independent și integrat în sistemul defensiv al Franței. Proiectul a fost prezentat la congresul națiunii valone în 1945, unde a primit doar 154 de voturi din 1048 de alegători, reprezentând un procentaj de 14,6%. După congres, această tendință a rămas discretă până în anii ’60. În anii ’70 și ’80, s-au creat mai multe partide cu un program independent, dar după eșecurile electorale, în special la alegerile europene din 17 iunie 1984, s-au scufundat în uitare. Același scenariu este regăsit și în cazul Mișcării secesioniste flamande, apărătoare a limbii olandeze și a culturii și istoriei flamande. Astăzi, aripa militantă a Mișcării flamande pledează pentru înființarea unei republici independente, separată de Valonia. Partidele de dreapta, Vlaams Belang și N-VA (cel mai mare partid din Parlamentul flamand din 2014) susțin această idee. O parte din această aripă militantă susține de asemenea reunirea cu Olanda, opinie împărtășită de mai mulți activiști și naționaliști olandezi de dreapta, precum și cu unii politicieni deopotrivă în Olanda și Flandra.

Nici peninsula italiană nu este scutită de acest fenomen, Padania un nume alternativ pentru Valea Po, o câmpie principală din nordul Italiei a fost folosit în mod redus până la începutul anilor 1990, când Lega Nord, un partid federalist și uneori separatist în Italia, a propus “Padania” ca un posibil nume pentru un stat independent din nordul Italiei. De atunci, a produs conotații politice puternice. În 1990, Gianfranco Miglio, un politolog care avea să fie ales senator pentru Lega Nord în 1992 și 1994, a scris o carte în care a descris un proiect de reformă constituțională. Potrivit lui Miglio, Padania (care cuprindea cinci regiuni: Veneto, Lombardia, Piemont, Liguria și Emilia-Romagna) ar deveni una dintre cele trei macroregiuni ipotetice ale viitoarei Italii, împreună cu Etruria (Italia Centrală) și Mediterranea în timp ce regiunile autonome (Valea Aosta, Trentino-Alto Adige / Südtirol, Friuli-Venezia Giulia, Sicilia și Sardinia) ar rămâne cu autonomia lor actuală. Gilberto Oneto a cercetat tradițiile și cultura nordică pentru a găsi dovezi ale existenței unei moșteniri patadiene comune. Istoricul și lingvistul Sergio Salvi a apărat, de asemenea, conceptul de Padania. Existența unei “națiuni padanice” a fost totuși criticată de o serie de organizații și indivizi din Italia, de la Societatea geografică italiană până la istoricul Paolo Bernardini, care susține, în schimb, naționalismul venețian. Angelo Panebianco, un cunoscut politolog, a explicat odată că, deși nu există încă o “națiune padaniană”, s-ar putea să apară, deoarece toate națiunile sunt în cele din urmă invenții umane. Potrivit declarației de independență și suveranitate a Padaniei, aceasta este compusă din 14 regiuni (Lombardia, Veneto, Piemont, Toscana, Emilia, Liguria, Marche, Romagna, Umbria, Friuli, Trentino, Tirolul de Sud, Venezia Giulia, Aosta Valea), cuprinzând atât nordul, cât și centrul Italiei.

Acestă manifestare patriotică în percepția susținătorilor și naționalistă dusă la extrem în viziunea criticilor, trebuie înțeleasă și analizată din două perspective: economice și istorice (cultură și limbă). Dacă secesiunea promovată de Padania, regiunea italiană nordică, puternic înstărită economic, față de sudul mai sărac, este una de ordin economic, Padania fiind un spațiu ce asimilează și regiuni bogate, care se bucură, în prezent, de autonomie, Catalonia și Țara Bascilor par să sublinieze, mai degrabă, diferența istorică, prezentă prin cultură și elemente lingvistice, față de restul Regatului Spaniei. Istoria pare să le dea dreptate catalanilor, Catalonia fiind în trecut o regiune independentă a Peninsulei Iberice, cu propria ei limbă, legi și obiceiuri. În 1150, căsătoria dintre Petronilia, regina Aragonului și Ramon Berenguer al IV-lea, contele din Barcelona, ​​a format o dinastie, fiul lor moștenind toate teritoriile din regiunea Aragon și Catalonia. Aceasta a durat până la domnia regelui Philip V. Războiul succesiunii spaniole s-a încheiat cu înfrângerea Valenciei în 1707 și a Cataloniei în 1714, care a dus la nașterea Spaniei moderne. Împărații următori au încercat să impună limbă și legi spaniole în regiune, dar au renunțat la încercările lor în 1931. Generalul Franco, cu toate acestea, a început să distrugă separatismul catalan, iar odată cu victoria sa în bătălia de la Ebro, în 1938, a preluat controlul asupra regiunii, omorând peste 3500 de oameni, mulți alții urmând calea exilului.[7] Regiunea a primit un grad de autonomie în 1977 și a sprijinit în mod copleșitor referendumurile care instituiau constituția din 1978, odată cu întoarcerea democrației în țară. Cererile de independență completă au crescut constant până în iulie 2010, când Curtea Constituțională de la Madrid a ignorat o parte din statutul autonomiei din 2006, afirmând că nu există niciun temei juridic pentru recunoașterea Cataloniei ca națiune în interiorul Spaniei. Aceste sentimente, unele fiind considerate patriotice, altele asociate naționalismului inconștient, au rămas puternic întipărite în memoria catalanilor, ce au continuat să transmită, de la o generație la alta, istoria teritoriului nord-estic și mândria de a fi catalan.

În acest spațiu geografic s-au invocat, în cursul anilor trecuți și cu atât mai puternic anul acesta, pe lângă aspectele geoistorice, ”abuzurile economice” al Spaniei față de cea mai bogată regiune a sa.[8] Nu este pentru prima dată când guvernul separatist catalan, împreună cu parlamentul regional, majoritar pro-independență, au acuzat guvernul central de la Madrid de ”discriminare economică”, prin puținele fonduri atribuite regiunii, în ciuda faptului că aceasta asigură 20-25% din PIB-ul nominal al țării iberice, dublu decât contribuția Scoției la economia Regatului Unit.[9] În localitățile din jurul Cataloniei au avut loc referendumuri privind independența, o serie de consultări neobligatorii și neoficiale. În cadrul acestora, alegătorii au indicat dacă ar sprijini independența catalană față de Spania. Primul astfel de referendum a avut loc la Arenys de Munt la 13 septembrie 2009, au urmat voturile în Sant Jaume de Frontanyà la 12 decembrie și în 166 de alte municipalități, la 13 decembrie. Un alt vot a avut loc în aprilie 2011, la Barcelona. Constituția spaniolă din 1978 permite referendumurile consultative privind “deciziile politice de importanță deosebită” (articolul 92), cu toate acestea, organizarea unui referendum legitim necesită aprobarea atât a guvernului, cât și a Congresului Deputaților (camera inferioară a legislativului spaniol). Pe 19 septembrie 2014, Parlamentul Catalan a aprobat susținerea referendumului de independență. Opt zile mai târziu, Artur Mas, președintele regiunii catalane la acea vreme, a anunțat că plebiscitul va avea loc pe 9 noiembrie 2014. În aceeași zi, conducerea Spaniei a transmis că va bloca procesul printr-un apel la Curtea Constituțională a Spaniei. Curtea Constituțională a decis să audieze poziția Guvernului central pe 29 septembrie 2014 și provizional a suspendat plebiscitul. Tot atunci Guvernul Catalan a anunțat suspendarea temporară a campaniei pentru referendum.

Momentul cel mai tensionat a avut loc pe data de 1 octombrie 2017, atunci când forțarea ilegitimă a organizării unui referendum pentru autodeterminare în Catalonia, a dus la amenințări de ambele părți între guvernul spaniol și cel catalan, finalizate cu acțiuni în forță ale Gardei Civice (Guardia Civil) în capitala Barcelona, în încercarea de a bloca participarea la vot.[10] În ciuda unei prezențe scăzute, cu o participare de 43,03%, tabăra ”DA” a fost susținută de  2,044,038 (92,01%), însă neconstituționalitatea referendumului a făcut ca rezultatul său să fie considerat ilegitim, guvernul catalan urmând a fi destituit, membrii săi, în frunte cu liderul, Carles Puigdemont, fiind puși sub acuzare, iar parlamentul regional dizolvat și pus sub tutelă până la următoarele alegeri regionale ce vor avea loc pe 21 decembrie 2017.[11]

Pentru Uniunea Europeană, care s-a detașat pe cât posibil de criza catalană, catalogând-o ca fiind o problemă internă a Spaniei, situație în care dialogul politic trebuie să reprezinte principalul instrument de detensionare a sa, ceea ce s-a întâmplat în toamna anului 2017 este, pe cât de studiat, ca și viitor scenariu politic, pe atât de serios. Poziția blocului comunitar față de această rupere forțată a fost una unanimă, prin vocea membrilor săi. Dacă regiuni ale Regatului, precum Țara Bascilor, Galicia și Navarra au criticat acțiunile întreprinse de guvernul central, arătându-și totodată sprijinul față de Catalonia, membrii Uniunii Europene și-au prezentat imparțialitatea și neimplicarea politică, subliniind faptul că referendumul catalan este o problemă internă a statului spaniol, adăugând necesitatea existenței unui dialog constructiv între cele două părți.   Secesiunea catalană față de celelalte 16 regiuni autonome, care împreună cu aceasta, formează actualul spațiu suveran spaniol, este, cu siguranță, o criză declanșatoare a altora ce vor urma imediat după ea, o veritabilă piesă de domino, care odată căzută, va atrage după sine și altele. Parlamentul European, prin vocea președintelui Antonio Tajani, a menționat faptul că o Catalonie independentă de Spania, este o Catalonie independentă și de Uniunea Europeană, aceasta urmând să devină un stat terț, pe teritoriul căruia tratatele europene nu se vor mai aplica.

Și președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a subliniat faptul că independența Cataloniei nu-i va asigura și apartenența sa la Uniunea Europeană în următoarea zi. Cu toate acestea, la 2 octombrie 2017, Comisia Europeană a lansat o declarație pe pagina sa de internet, prin care declară referendumul catalan ca fiind unul ilegal.[12] Spania este un membru important în cadrul Uniunii Europene, este de amintit procesul Versailles amorsat de preşedintele François Hollande în ultimele săptămâni de mandat când s-au purtat discuții despre securitatea europeană, dar și economia și politica Europei în formatul Versailles: Franţa-Germania-Italia-Spania, prin urmare Spania este esențială în ecuaţie, iar un stat spaniol unitar este, cu siguranță, o parte importantă în viitoarea arhitectură europeană.[13]

Atât Scoția, cât și regiunea nord-estică a Spaniei promovează o scindare de ordin economic, Scoția se teme că ieșirea sa din piața unică europeană și intrarea în vigoare a unui hard Brexit, poate avea efecte devastatoare pentru economia sa, în timp ce Catalonia, prin această secesiune forțată, speră să-și protejeze viitorul economic de ”discriminarea madrilenă”. Poziția Uniunii Europene față de adoptarea unei atitudini general valabile, pare să fie puțin ambiguă, apărând ipoteza aplicării unui dublu standard. Astfel, în timp ce liderul catalan Carles Puigdemont a fost ignorat și ocolit de oficialii Comisiei, președintele Jean Claude Juncker a tratat-o pe lidera scoțiană Nicola Sturgeon ca pe un șef de stat, în întâlnirea avută imediat după referendumul privind Brexit.[14]

Uniunea Europeană nu a încercat niciodată să-și ascundă problemele interne, majoritatea provocate de acțiunile externe ce au lovit blocul comunitar în ultimii ani. Poziția sa a fost una bazată pe transparență, prin identificarea cauzelor ce provoacă nereguli în interiorul său, poziționarea publică față de toate acestea și încercarea de a găsi variante viabile pentru soluționarea corectă și rapidă a acestora.

 

Bibliografie:

[1]   Gabriela-Carmen PASCARIU, Uniunea Europeană-Politici și piețe agricole, Editura Economică, București, 1999

[2]   http://www.bbc.com/news/politics/eu_referendum/results

[3]   http://www.bbc.com/news/politics/eu_referendum/results

[4]  https://www.huffingtonpost.com/the-harbus/brexit—a-geopolitical-p_b_10566080.html

[5]  http://metro.co.uk/2017/12/04/brexit-negotiations-could-be-about-to-split-the-united-kingdom-7131319/

[6]  https://www.theguardian.com/world/ng-interactive/2017/oct/27/beyond-catalonia-pro-independence-movements-in-europe-map

[7]  http://www.telegraph.co.uk/news/0/does-catalonia-want-independence-spain/

[8]  http://www.independent.co.uk/news/world/europe/catalan-crisis-why-does-catalonia-want-independence-do-people-really-support-it-spain-latest-a8025836.html

[9] http://www.bbc.com/news/world-europe-29478415

[10] http://www.bbc.com/news/world-europe-41463719

[11] https://www.theguardian.com/world/2017/oct/27/spanish-pm-mariano-rajoy-asks-senate-powers-dismiss-catalonia-president

[12] https://en.wikipedia.org/wiki/Reactions_to_the_Catalan_independence_referendum,_2017

[13] http://www.romania-actualitati.ro/tendintele_separatiste_din_europa_si_securitatea_continentala-107991

[14] https://www.activenews.ro/externe/Coridele-politice-ale-UE-in-cazul-referendumului-pentru-independenta-Cataloniei-146245

Check Also

Tragedia turcă: Lansare de carte la Bucureşti

Turcia este un partener strategic al României la Marea Neagră dar şi un stat de-a …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *