Breaking News
Home > Global News > America > Puerto Rico și mariajul de conveniență
puerto-rico png

Puerto Rico și mariajul de conveniență

Referendumurile în favoarea clarificării statutului Puerto Rico, un teritoriu neîncorporat al Statelor Unite ale Americii, au devenit deja o tradiție. Al cincilea a avut loc pe 11 iunie, iar cel dinainte a avut loc în 2012. Prezența la vot a fost foarte redusă (de numai 23%), reflectând oboseala rezidenților, dar votul a fost, în proporție covârșitoare (97%), pentru devenirea unui stat cu drepturi depline al federației SUA. Acest referendum nu are are valoare legală, dar poate să constituie un „primum movens” pentru declanșarea procedurii congresionale de admitere a unui nou stat în Uniune, primul de la intrarea Hawaii în 1959. SUA are mai multe teritorii neîncorporate, în Caraibe și în Oceanul Pacific, dar Puerto Rico este cel mai mare și cel mai important. În jurul posibilei statalități a Puerto Rico, există o încrengătură importantă de interese economice și politice. Locuitorii PR sunt cetățeni american din anul 1917 (când Woodrow Wilson i-a naturalizat pentru serviciul militar obligatoriu în Primul Război Mondial), însă nu au drepturi politice ca rezidenți ai PR, doar ca rezidenți ai unui stat american. Statul Puerto Rico ar trimite doi senatori în Senat, la fel ca oricare alt stat, un număr respectabil de reprezentanți (5, fiindcă ar fi al 29lea cel mai mare stat american) și ar vota pentru Președintele SUA. Steagul SUA ar fi modificat pentru a avea 51 de stele. Așa cum vom vedea, cea mai confortabilă rezoluție a episodului curent ar fi menținerea status-quo-ului, cea mai bună pentru SUA ar fi independența Puerto Rico, iar cea mai bună pentru Puerto Rico sub aspect strict economic ar fi statalitatea.

Factorul economic

Factorul declanșator al discuțiilor curente de statalitate este situația fiscală deosebit de gravă a Puerto Rico, care a tot emis obligațiuni pentru finanțarea activităților guvernamentale în contextul unei economii din ce în ce mai șubrede și necompetitive. Datoria de 70 de miliarde de dolari ajunge la 68% din PIBul teritoriului, iar obligațiunile emise au fost retrogradate deja la nivelul de junk în 2014 de către agențiile de rating, ceea ce complică refinanțarea lor la o dobândă acceptabilă și scadențele posibile. Dacă ar fi fost un stat independent, proporția nu ar fi părut atât de mare, dar, în calitate de teritoriu al unui alt stat, Puerto Rico nu dispune de toate resursele sale fiscale. Multe state și municipalități importante din SUA au probleme fiscale majore, rezultate din supra-îndatorare, scăderea veniturilor la bugetele locale și creșterea cheltuielilor cu servicii publice, salarii și pensiile funcționarilor. Este cazul statului Illinois sau ale orașelor Detroit (faliment în 2013), Baltimore, Atlanta, Houston, Dallas, Tucson. Există așteptarea că aceste entități vor da faliment sau vor fi salvate de către statul federal. Lui Puerto Rico îi este interzis printr-o lege congresională din 1984 să declare faliment, iar capacitatea sa de convinge Congresul să îi ofere un bail-out este foarte limitată fără putere sau influență politică. Asta nu a împiedicat neplata unor obligațiuni generale în 2015, deși plata datoriei publice este garantaă de Constituția Commonwealth-ului puerto Rico. Un program congresional semnat de Obama, PROMESA, a fost instituit pentru a supraveghea finanțele publice ale PR și a prioritiza plata datoriei. Din moment ce un bail-out reprezintă un transfer al datoriei către guvernul central, situația datoriei publice SUA de peste 20 de trilioane de dolari și iminența atingerii pragului curent de îndatorare face ca problemele Puerto Rico să nu fie prioritare.

Situația economică își are rădăcinile în scutirile de taxe și impozite pentru companiile care operează în Puerto Rico pe care le-a decretat Congresul în 1963. Puerto Rico a devenit, astfel, prima destinație majoră de off-shoring pentru SUA, care nu s-a resimțit la nivel național datorită mărimii reduse a statului. Între 1996 și 2008, Congresul a eliminat acele scutiri, dar statul nu devenise competitiv și atractiv în propriul drept, ceea ce a dus la spargerea unei buli artificiale. Companiile au plecat, dar cheltuielile locale au rămas, ceea ce a dus la sporirea creditării locale. Puerto Rico este deosebit de necompetitiv față de alte entități similare, cum ar fi țările sud-americane. Se află într-o piață unică cu SUA, dar are salariile mult prea mari pentru a atrage investitori, mai ales după intrarea în vigoare a NAFTA, care a deschis piața mexicană de mână de lucru pentru companiile americane. PIBul pe locuitor al PR este, în termeni nominali, de 28.700 de dolari, față de cel al Republicii Dominicane din apropiere, o țară bine condusă după standardele latino-americane, care este de 6.000 de dolari. Dacă ar fi un stat independent, PR ar avea cel mai mare PIB/locuitor din America Latină. Problema este că PIB-ul este constituit artificial, din activități guvernamentale la preț de SUA și din transferuri americane. Șomajul este foarte mare, iar testele PISA pun elevii puertoricani pe locul 51 față de statele SUA (deși există municipalități cu rezultate mai slabe). PR nu are resurse, iar toți vecinii săi cu poziții strategice asemănătoare sunt mult mai ieftini, ceea ce îl dezavantajează și pentru turism. Perspectivele sunt sumbre, din punct de vedere economic, iar locuitorii PR s-au mutat în masă în SUA continentală, accelerând un proces care durează de peste 70 de ani (pentru cei care au văzut filmul West Side Story).

De asemenea, neinclusă în cifra datoriei curente este mărimea „unfunded liabilities”, adică obligații anticipate care nu pot fi achitate din resursele existente sau cele anticipate pentru viitor. Aici sunt incluse cheltuielile guvernamentale pentru sănătate și pensii pe termen lung în baza obligațiilor asumate în prezent. Doar pe partea de pensii, fondul public al PR (pentru angajații guvernamentali nefederali) este finanțat în proporție de numai 1,34%, având active sub un miliard și un deficit de 49 de miliarde de dolari, adică 70% din datoria statală a PR. Practic, sistemul de pensii din PR a ajuns ca cel din România, de tipul „pay as you go”. Formula de „defined benefits” practicată de fondurile publice de pensii din SUA pornesc de la sumele pe care ar trebui să le plătească pensionarului și stabilesc cât ar trebui plătit de cel asigurat atăzi, pentru a avea acea pensie. Însă a existat atât presiune politică, cât și cea financiară, de a supraestima rata de profit a investițiilor realizate de fondurile de pensii, ceea ce minimizează contribuția necesară în prezent. CalPERS, cel mai mare fond de pensii public din lume (al statului California), lucra cu prezumția de 8% creștere când înregistra între 3 și 5% creștere anuală. De-a lungul deceniilor, discrepanța crește și se nasc unfunded liabilities care trebuie acoperite de stat pentru a nu duce la tăierea pensiilor. Recent, orașul Dallas a trecut printr-o asemenea criză a pensiilor, care a dus la conflict între municipalitate și sindicatelor bugetarilor (polițiști, pompieri etc) și care a fost rezolvat, temporar, printr-o scădere mai mică a pensiilor și o cotizație de la un buget și așa stresat.

Adepții statalității din PR mizează pe ideea că transformarea într-un stat le va oferi instrumentele politice pentru a-și rezolva problemele, jucând jocul politic congresional.

Aspecte politice

Dacă PR ar deveni un stat american cu drepturi depline, ar fi singurul stat al cărui limbă majoritară nu este engleză (deși nu ultimul, în ritmul în care merg lucrurile). Acest lucru ar provoca o criză în SUA, o țară anglofonă care nu și-a declarat o limbă oficială și care se luptă cu tentația politică a multilingvismului, mai ales cel spaniol. Deja, în multe state americane, formularele de vot și cele guvernamentale sunt într-o varietate de limbi, iar procesele au loc cu interpreți garantați. Toate facțiunile politice americane (la nivel macro) s-au ferit de tranșarea acestui subiect polarizant pentru populație, însă intrarea PR va forța subiectul. Am putea ajunge să vedem un bilingvism american asemeni celui canadian, accelerând hispanizarea SUA și reducând posibilitatea de asimilare la normele anglo-saxonea celor peste 70 de milioane de „hispanici” din SUA, cea mai mare minoritate (afro-americanii fiind a doua) și cu cea mai mare creștere absolută.

Pentru Partidul Democrat, PR devenit stat ar fi o victorie extraordinară, pentru că ar fi un bastion garantat al democraților, asemeni tuturor celorlalte comunități hispanofone din SUA și ar putea schimba calculul electoral în SUA, mergând din ce în ce mai aproape de imposibilitatea Partidului Republican de a câștiga președinția. Singurul grup hispanic care infirmă regula este cel cubanez, format din elitele expropriate de regimul Castro și refugiați în SUA, care s-au aliniat cu republicanii în baza atitudinii lor puternice față de Cuba în timpul Războiului Rece și inclusiv după (în vreme ce normalizarea relațiilor propusă de Obama a fost văzută ca o trădare). De aceea, când vedem un nume hispanic printre elitele republicane, cel mai probabil, dacă nu face parte din populația mexicană relictă a SUA de la alipirea de teritorii din 1848, el este parțial cubanez (Marco Rubio, Ted Cruz). Din aceste motive ne putem aștepta ca Congresul și Președintele actual să respingă ideea statalității Puerto Rico, sau, din moment ce republicanii votează deseori împotriva intereselor lor pe termen lung, ar putea să se confrunte cu o și mai mare rebeliune a alegătorilor. Deja, ficțiunea de conservatori naturali a hispanicilor datorită religiozității și familismului lor nu mai este atât de credibilă, iar hispanicii sunt al doilea cel mai sigur bloc de votare democrat, după cel afro-american. O importantă strategie electorală democrată este galvanizarea, prin media, a electoratului hispanic, notat pentru apatia sa politică, astfel încât să se prezinte la vot, și încercările de naturalizare a rezidenților hispanici eligibili (și de amnistiere a celor ilegali) pentru a-și mări blocul de votanți potențiali.

În același timp, intrarea PR în federație nu ar aduce doar votanții din PR, ci și din SUA, care mențin legături strânse cu zona lor de origine. Migrația și sporul natural au fost atât de mari, încât există aproape de două ori mai mulți puertoricani în SUA decât în PR, conform unor estimări. Aceștia sunt o resursă importantă pentru Partidul Democrat. Populația este concentrată mai ales în zona New York, de unde vine primul singurul judecător la Curtea Supremă de origine puertoricană, Sonia Sotomayor. Ei sunt influenți și cultural, prin prezența în zona de entertainment (scriitorul muzicalului politic Hamilton, Lin Manuel Miranda, este puertorican, la fel ca Jennifer Lopez). Și, nu în ultimul rând, sunt bine implantați în criminalitatea organizată americană.

Aspecte culturale

În anumite cercuri academice, PR este considerat unul dintre ultimele teritorii coloniale lipsite de independență, fiind produsul nașterii imperialismului american în timpul războiului hispano-american din 1898, în urma căruia Spania a cedat Puerto Rico și Filipinele americanilor. Într-o istorie alternativă, Filipinele nu și-ar fi dobândit independența în 1949 și ar fi și astăzi un teritoriu, iar populația în creștere rapidă a Filipinelor și-ar fi găsit o supapă amplă de presiune în colonizarea Americii, schimbând cu totul fața națiunii americane.

Americanii urmăreau să ia Cuba, care este foarte aproape de Florida, însă rezultatul final a fost instalarea unui regim favorabil americanilor, stiuația care a persistat până la înfrângerea Generalului Batista de către Fidel Castro. Scopul era eliminarea puterilor europene din regiune, dar și asigurarea securității coastei americane sudice în epoca aceea de aur a puterii navale. Rolul Puerto Rico era ca stație de alimentare cu cărbune („coaling station”) pentru flotele americane și să fie un scut în calea unui atac european spre Canalul Panama construit de americani și deținut ca zonă extrateritorială de aceștia între 1903 și 1979. În acel context, PR avea o importanță strategică asemănător Maltei, Adenului și Singaporelui pentru Imperiul Britanic. Însă capitalul american a ocolit PR în favoarea Cubei, care era mult mai dezvoltată și mult mai apropiată de de SUA. Între timp, americanii au renunțat la Canalul Panama (Reagan era împotriva ideii, iar atacurile asupra lui Jimmy Carter pentru slăbiciunea vizavi de Panama au fost un important element al victoriei sale, chiar dacă episodul crizei ostaticilor din Iran l-a umbrit în conștiința istorică), războiul naval a evoluat, Mahan nu mai este la fel de relevant geopolitic, dar PR a rămas nesoluționat, într-un purgatoriu politic. Poate că o soluție s-ar fi găsit, dacă pierderea  Cubei în favoarea comunismului în timpul Războiului Rece nu i-ar fi convins pe americani că trebuie să țină cu dinții de PR ca să blocheze un alt vector de expansiune politică și militară a URSS.

Dincolo de faptul că viața locală și activitățile de guvernământ au loc în limba spaniolă, Puerto Rico are o conștiință națională aparte de cea a SUA. Deși nu de facto, PR este o națiune în sine, cu propria naționalitate care își menține distinctivitatea oriunde s-ar duce în SUA, spre deosebire de americanul european generic, care se adaptează la subcultura locală. Au propriul steag național și propriile echipe de Jocuri Olimpice. Americanii nu au primit niciodată un stat care nu aibă o majoritate a cetățenilor de etnie generică americană. Până și Hawaii era majoritar european, deți a devenit minoritar european în timp scurt pe fondul migrației asiatice, iar statele americane au fost colonizate dinspre teritoriul SUA până să fie primite în Uniune. În această privință, demografia PR, istoria sa și caracteristicile sale culture ar face din intrarea sa în Uniune un precedent puternic. După PR, nu ar exista nici un argument împotriva unei formule de admitere în Uniune a celorlalte teritorii americane, sub o formă comasată, spre exemplu, chiar dacă și ele sunt total diferite de SUA (Guam, Samoa, insulele Marshall). Mariajul cu americanii ar fi unul de conveniență, născut din situația economică curentă și din confortul lor relativ la restul Americii Latine. Până recent, însă, mișcarea de independență avea proporții semnificative și monopoliza aspectul emoțional al mediului politic al PR. Revenind la maleabilitatea și relativismul conștiinței istorice americane, a existat o perioadă în care terorismul puertorican era pe primul loc în topul amenințărilor domestice pentru americani (URSS fiind amenințarea externă cu valențe interne). În cartea lui Bryan Burrough, „Days of Rage”, este detaliat fenomenul revoluționar american din anii 1950-1970, care pare să fi dispărut din amintirea colectivă americană în favoarea fenomenului hippie și a tensiunilor cu URSS. În acea perioadă, sute de grupuri radicale considerau că revoluția se află după colț și puțină violență o va precipita. Majoritatea grupurilor erau de stânga ideologic, iar multe chiar erau susținute de o infrastructură financiară și organizațională cu legături sovietice, făcând parte din încercările standard de destabilizare internă a rivalului. Au avut loc mii de atacuri teroriste și de tentative în perioada aceea, iar unul dinte grupurile fruntașe a fost FALN din Puerto Rico (Fuerzas Armadas de Liberación Nacional), un grup paramilitar cu legături cu comuniștii cubanezi. FALN, împreună cu alți separatiști puertoricani, au avut 300 de tentative teroriste numai în New York în perioada în care au fost activi. Au atacat secții de poliție, teatre pe Broadway, au atacat Congresul, au încercat să îl asasineze pe Președintele Truman cât timp stătea la Blair House (reședința demnitarilor aflați în vizită) în vremea renovării Casei Albe.

Până la urmă, mai mulți membri FALN au fost uciși și alții capturați, evadați din închisoare și recapturați. În 1999, într-un gest politic de maxim oportunism în perioada de campanie a lui Hillary Clinton pentru un loc în Senatul statului New York, Președintele Clinton a comutat pedeapsa a 16 teroriști FALN care nu fuseseră condamnați direct de vătămare corporală, în urma lobbyului făcut de comunitatea puertoricană, de Arhiepiscopul din Puerto Rico și de mai mulți laureați ai Premiului Nobel. FBI, Procurorul General al SUA și Asociația Fraternală a Polițiștilor americani au fost împotriva mișcării.

În aceste condiții, pare ciudat să credem că poate exista un mariaj fericit și de durată între o America aflată în continuă balcanizare etnică și lingvistică prin migrație și un teritoriu distinct sub toate aspectele, inclusiv cel al nivelului dezvoltării, care ar ajunge un dependent perpetuu al guvernului federal, un teritoriu al cărui popor i-a terorizat pe americani vreme de decenii în numele libertății lor. Soarta Austro-Ungariei și a altor imperii multietnice ne vine în minte.

Concluzia

Statalitatea Puerto Rico are sens numai dintr-o perspectivă pragmatică, a interesului economic propriu. Situația fiscală a SUA și leadershipul politic curent argumentează împotriva realismului unei asemenea mișcări. Dacă nu ar fi existat supraîndatorarea americană, PR ar fi putut face cu succes lobby pentru ajutor congresional, însă nu are succes garantat nici ca ca stat în condițiile de față. Oricum, în ultimul buget al lui Trump, realizat la nivel de compromis cu democrații, există finanțare pentru sistemul medical puertorican. Sunt interese în America și în favoarea statului Puerto Rico. Avem Partidul Democrat, care vede o șansă electorală foarte bună fix în perioada în care mai multe state tradițional republicane, cum ar fi Texasul, se transformă în state democrate din cauza schimbărilor demografice, iar state competitive și „mov” (care votează și cu republicani și cu democrați) cum ar fi Florida, se “albăstresc”. Co-etnicii numeroși ai puertoricanilor sunt, la rândul lor, în favoarea statalității PR deși, în cadrul grupului de recensământ hispanic există mai multe rivalități etnice care sunt mușamalizate de frontul comun democrat – spre exemplu, mexicanii invidiază privilegiile puertoricanilor ca cetățeni din naștere care se pot muta oricând în SUA. Alianța lor politică ca hispanici are sens numai privită ca front comun în conflictele politice împotriva majorității etno-culturale a SUA.

În cele din urmă, Puerto Rico ar fi mai bine deservit de independență cu menținerea unor relații privilegiate cu SUA. Pe termen lung, diferențele civilizaționale și de dezvoltare ale celor două țări, unite într-un amestec tensionat și neomogen, vor duce la conflict permanent de intensitate joasă care va distrage, în perpetuitate, atenția de la probleme mai importante.

Autor: Alexandru GEORGESCU

redactor-șef TMFI

Check Also

feinberg

Cazul Feinberg și adevărurile întunecate din redacția Sputnik

Într-o recentă analiză a diviziei de cercetare digitală a think tank-ului Atlantic Council – Digital …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *